Bun venit pe situl nostru! Domnul să te binecuvânteze!

Calea sfintei cruci (modelul II)

STAȚIUNEA I
DUMNEZEU ÎN MÂINILE OAMENILOR

Atunci Pilat a zis: "Eu nu găsesc în El nici un motiv de condamnare." (In. 19, 6). Cu toate acestea, puțin după aceea, apare sentința exprimată nu cu cuvinte, dar cu un gest de indiferență: "L-a dat pe Isus în mâna lor". (Lc 23,25).

Pilat, cu toată diplomația lui, în ciuda calculelor sale de funcționar, din dorința de a nu avea necazuri și să se pună la adăpost de eventualele spună motivele pentru care voiau să scape de acel om. probleme, s-a dovedit a fi un laș. Ce pretindea el? Cerea sinceritate.

L-a întrebat pe Isus, fără să scoată nimic de la el: "N-auzi, de câte lucruri te acuză? Dar Isus nu a răspuns nici un cuvânt, astfel că guvernatorul s-a mirat foarte mult."27,13-14). Acuzatul tace, deoarece, ca să se apere ar trebui să devină judecător. Și el a venit să mântuiască, nu să judece. Sau poate așteaptă ca cel puțin unul, din mulțimea gălăgioasă, să aibă curajul să-și mărturisească motivele profunde ale urii sale și ale cererii sale de condamnare.

Atunci Pilat a zis mulțimii: "Dar ce rău a făcut acesta?" (Lc 23.)
Dar nu era nici unul care să facă un pas înainte. Nici unul care să iasă din mulțime, cu un gest de sfidare a propriei ipocrizii și să aibă curajul să arate motivele urii colective, motivele pentru care acest om trebuia să moară.

"Nu. Nu a făcut nici un rău. Dar, pentru noi oamenii, este o persoană și mai nesuferită decât unul care a săvârșit nelegiuiri. Și este o persoană care are pretenția să ne învețe un bine diferit de cel pe care-l înțelegem noi! O persoană care descoperă insuficiența binelui nostru.
Putem fi chiar indulgenți cu un rău făcător. În fond, un Baraba este foarte util pentru orgoliul nostru de persoane bine văzute.
În schimb, lui Isus nu-i putem ierta acest
bine. El are vina că ne-a prezentat un bine diferit. Și aceasta ne-a ruinat liniștea."

Avem legea. Foarte precisă. Înșiră cu minuțiozitate datoriile noastre. Noi, după ce am observat-o cu atenție, putem să stăm cu conștiința împăcată, mângâind-o, așa cum facem cu un animal domestic. El, în schimb, a zdrobit, cu lovituri de: dar eu vă zic, toate hotarele legii noastre. Și acum noi nu mai înțelegem nimic. Cine ar putea să fie sigur, cine se poate considera la locul său cu această invitație absurdă de a face mai mult și cu acea dragoste fără măsură?
Cu busola legii, eram în stare să controlăm exact poziția noastră. Acum ... nu mai putem ști unde suntem. Și chiar dacă am vrea să mergem pe cale pe care ne-o arată El, riscăm să nu știm unde ajungem....

Avem minunata noastă scară de valori. Ordinea, onestitatea, respectul, bunăstarea, cariera. Și acesta a venit să răstoarne totul. A început să declare fericiți pe cei săraci, pe cei flămânzi, pe cei ce plâng, pe cei persecutați. A avut chiar îndrăzneala să spună că cei din urmă vor fi cei dintâi, iar primii vor sfârși pe ultimele locuri. Este posibil ca o societate să se poată desfășura după o dezordine ca aceasta?

Avem clasificările noastre comode. Cei buni deoparte, cei răi de alta. Cei drepți și cei păcătoși. Prietenii și dușmanii. Persoanele cinstite și cei în care nu poți avea încredere. Adică, noi și ceilalți. Isus a adus revoluția chiar și în acest domeniu. Nu și-a ascuns niciodată preferința pentru cei păcătoși. A intrat în casa unui vameș numit Zaheu. A luat apărarea unei femei prinsă în adulter. A acceptat omagiul adus lui de o păcătoasă publică. A declarat că a venit să salveze ce era pierdut. A repus în valoare epavele societății. A organizat o petrecere pentru un derbedeu care a risipit averea tatălui său. Unde mai e oare dreptatea noastră???

În sfârșit avem un Dumnezeu. Un Dumnezeu în cer. Cel care cere respectul nostru, adorația noastră, îndeplinirea ritualurilor noastre, teama noastră.
Isus a avut îndrăzneala să ni-l fure chiar și pe acest Dumnezeu. L-a smuls din cer și l-a adus pe pământ. Închipuiți-vă, un Dumnezeu în mijlocul nostru, care merge cu noi, pe care l-am putea confunda cu un om oarecare, pe care îl putem schimba cu oricine altul.
Un Dumnezeu care se poate confunda cu un cerșător, sau chiar cu un rău făcător.

Pentru noi, Dumnezeu stătea foarte bine în cer. Știam unde este. Știam unde-l putem găsi. Era suficient să mergem la Templu. Puteam să-l scoatem cu puțină tămâie, cu o oarecare rugăciune, cu puțin post, sau cu vre-o practică rituală.
Acest Dumnezeu pe pământ este îngrozitor de incomod. Acest Dumnezeu, căruia îi e foame, sete, care e singur, fără îmbrăcăminte... deranjează foarte mult. Ne putem împiedica de El în orice moment. E de ajuns o mică distracție și suntem pierduți.
Nu. Preferăm să întâlnim un Dumnezeu maiestos în Templu, decât un Dumnezeu care se amestecă în treburile noastre mizerabile.
Este suficientă o cale bine trasată, ca să ajungem la Dumnezeu, fără să mai fie nevoie să ne mai însângerăm picioarele pe toate cărările acestui pământ aspru.

Iată, pentru aceasta trebuie condamnat.
Nu. Nu a făcut nici un rău. A făcut cel mai mare rău posibil. A venit să tulbure binele nostru. Este un rău care tulbură liniștea publică.
Să-l îndepărtăm din mijlocul nostru și ne vom întoarce atunci să trăim în liniște cu legea noastră, nu convingerile noastre, nu Dumnezeul nostru.
Iată, o mărturisire de felul acesta, aș putea, ar trebui s-o fac și eu. Pentru că, chiar și eu am cerut, continui să cer condamnarea lui Isus la moarte.
Irod cel Mare se considera drept. A intuit că nu putea sta liniști cu acel personaj. A simțit că i se clatină tronul chiar din primul moment.
Eu, însă, chiar dacă sunt atât de păcătos încât îmi este rușine de mine însumi, mie îmi este teamă. Îmi este teamă de acest Isus.
Cu El se clatină tronul siguranței mele, al liniște-i mele, al conștiinței mele bune.
Cu El nu mai pot avea o viață comodă.
Cu El intră în criză o anumită religie ieftină.
Cu El nu mai este validă polița de asigurare a sufletului meu pe care am încheiat-o în condiții avantajoase.
Cu El, Dumnezeu este Emanuel, Dumnezeu cu noi. Dar devine un Dumnezeu dificil. Un Dumnezeu incomod. Un Dumnezeu care îmi sapă din mână. Și eu, în schimb, am avut totdeauna pretenția să-l am în mână pe Dumnezeu. Prizonier al mentalității mele. La dispoziția mea. După gustul meu. Care să țină cont de meritele mele. Care să vadă și să aprecieze cât sunt de grozav. Și firește, care să nu-mi ceară imposibilul.
Dar Isus a venit să mi-l smulgă pe acest Dumnezeu din mâinile mele, să-l desființeze pe acest Dumnezeu pe care l-a creat imaginația mea.
Și în schimb, mă trezesc cu acest Dumnezeu teribil de dincolo de orizonturile mele.
Totdeauna dincolo. Totdeauna neliniștitor.
Totdeauna gata să mă surprindă. Totdeauna imprevizibil.
Totdeauna neobișnuit. Totdeauna diferit.
Totdeauna altul.

Nu. Un astfel de Dumnezeu care se încăpăținează să se conformeze gândirii mele, un fel de terorist, care tulbură religia tradițională, este inacceptabil.
Trebuie îndepărtat din mijlocul nostru. De aceea ... răstignește-l, răstignește-l, scapă-ne de el .
Atunci Pilat l-a dat pe Isus în mâna lor". (Lc 23, 25)
Iată, în sfârșit putem fii liniștiți. Vechiul nostru vis s-a împlinit. Să mulțumim lui Pilat. Dumnezeu e din nou sigur, în mâinile noastre.
Putem face cu El ce voim.
Cristoase, fă-ne să înțelegem că omul, condamnându-te pe tine, s-a condamnat pe sine să fie doar om.


STAȚIUNEA II
DUMNEZEU PRIMEȘTE "SACRAMENTUL" SUFERINȚEI UMANE

"L-au prins așadar, pe Isus, care, purtându-și crucea, s-a îndreptat spre locul numit Căpăținii, care în ebraică se zice Golgota." (In. 19. 16-17).
Oamenii de știință se frământă și astăzi discutând despre forma crucii. Putea să fie o bârnă verticală, pe care se trăgea în țeapă sau se atârna cel condamnat, cu capul în sus sau cu capul în jos, după caz. Putea să fie vorba chiar de ceva în formă de furcă, o furcă în care era băgat capul condamnatului. Dar de cele mai multe ori era o traversă orizontală, care se fixa în vârful unei bârne verticale cu care forma un T mare; sau era crucea noastră tradițională, la care traversa orizontală se încrucișa cu bârna înfiptă în pământ. Evanghelia ne spune că crucea lui Isus era tocmai de această formă, pentru că deasupra crucii lui Isus a fost pusă o inscripție, ceea ce presupune o prelungire verticală a părții de sus. Forma tradițională a crucifixelor noastre este cea adevărată.
Ce importanță are să știm cum arăta crucea lui Isus?
Ceea ce contează este să știm ce era crucea lui Isus.
Și eu cred că sunt informat precis despre aceasta.
Pentru că știu ce înseamnă crucea mea.
Aceea care-mi cade pe umeri pe neașteptate,
Mă face să mă clatin,
Mă lasă pierdut, zăpăcit,
Mă face să protestez.
Aceea care sosește pe neașteptate, absurdă, nemeritată, crudă, odioasă, care vine în momentul cel mai nepotrivit.
Aceea care mă face să strig: de ce trebuie să mi se întâmple tocmai mie???

Știu ce înseamnă crucea mea. Știu cât mă apasă. Știu cât e de aspră. Și de aceea, știu ce era crucea lui Isus.

Nu importă forma crucii care îi zdrobea umerii brăzdați deja de loviturile de bici. Ea nu era decât semnul chinului care îi sfâșia inima. În Isus, într-adevăr, s-au adunat durerile și suferințele tuturor oamenilor. Suferințele întregii omeniri s-au îngrămădit în inima sa. Și pe crucea sa, a apăsat povoara insuportabilă a crucii mele. Povoara insuportabilă a crucii miliardelor de oameni.

Iată Omul!
Iată omul care poartă asupra sa durerea noastră a tuturor, a fraților săi. Nici o suferință ascunsă, a celui din urmă dintre oameni, nu îi este străină.
Iată Omul!
Trupul său devine continentul nesfârșit al durerii umane.
Din cauza aceasta este atât de apăsătoare crucea lui.

Iob, cu un secol mai înainte, bătuse cu pumnii: "trebuie să vorbesc cu Dumnezeu. Am să-i fac mustrări lui Dumnezeu."(Iob 13,3).
Chiar și eu am de făcut mustrări lui Dumnezeu.
Chiar și eu trebuie să-L chinui cu întrebările mele.
De ce urletele muncitorului.
De ce mor copii de foame?
De ce singurătatea desperată a bătrânilor?
De ce aceea femeie, devorată de cancer, care-și sfâșie cearșaful și urlă: Nu mai pot.
De ce victime nevinovate ale violenței bestiale ale oamenilor.
De ce nesfârșitele nopți de insomnie.
De ce atâția tineri disperați, fără planuri de viitor.
De ce unii oameni mor de tineri, când alții ar mai avea nevoie de ei
De ce nedreptatea, durerea nevinovată, calomniile, egoismul dezlănțuit, războaiele, ura rasială...???

Și aștept un răspuns de la Dumnezeu...

Dumnezeu trebuie să-mi de-a cont.
Dumnezeu e obligat să-mi dea explicații.
Dumnezeu trebuie să se justifice.
Răspunsul vine din gura lui Pilat. Și e un răspuns profetic:

Iată Omul!
Iată fratele tău nenorocit.
Dumnezeu nu a venit să elimine durerea umană. Nu a venit să ne prezinte un tratat științific despre suferintă.
Nu ne-a adus explicați
A făcut ceva mai mult. Ceva ce aparține nebuniei divine.
A venit să împărtășească, să participe, să ia asupra sa durerile, suferințele oamenilor.
Iată ce înseamnă crucea. Este semnul sacramentul, suferinței oamenilor, pe care Dumnezeu îl primește, pe care Dumnezeu și-l pune pe umeri.
Este lovitura teribilă a durerii umane care vine să zdrobească inima lui Dumnezeu.

Pe crucea lui Isus nu a fost uitat nimic. Acolo există strigătul muncitorului, foamea copiilor, disperarea mamelor, umilirea șomerului, chinul sfâșietor al celei canceroase, singurătatea bătrânilor, disperarea tinerilor.
Pe crucea lui Isus nimeni cu este uitat, nimic, nici o durere nu este trecută cu vederea. Noi toți cu toate suferințele noastre suntem prezenți pe crucea lui Isus.
Fiul Omului a venit să caute ceea ce era pierdut.
A venit să caute suferința ta, durerea ta, pe care tu o consideri inutilă.
El a descoperit suferința ta. Și-a însușit-o.
Și acum înaintează clătinându-se sub greutatea crucii
Iată Omul!
Iată-l pe Acela care ridică și îndepărtează neliniștea noastră.


STAȚIUNEA III
CARTEA MEA DE VIZITĂ

"Pe acela care a cunoscut păcatul, Dumnezeu l-a făcut una cu păcatul pentru noi, pentru ca prin El, noi să devenim drepți înaintea lui Dumnezeu" (2Cor 5,21).

Era o povoară insuportabilă, acea cruce.
Deasupra ei erau îngrămădite toate suferințele omenirii.
Apăsau greu de cruce nu numai suferințele oamenilor dar mai ales păcatele lor.
Și umerii care trebuiau să susțină aceea povoară erau mereu aceeași.
Iată Omul!
"Iată Mielul lui Dumnezeu, care ia asupra sa păcatele lumii!"
(In. 1,29).
Iată omul durerii.
Iată omul păcatului. Al păcatelor noastre.
Cel nevinovat cade sub greutatea crucii
Păcatul. Un cuvânt considerat depășit, chiar și de cei mai simpli credincioși. De câtva timp, putem observa cum se pierde tot mai mult simțul păcatului. Adevărata problemă constă în ști cum să-l găsim din nou. Oare mai este cineva care ar dori să redescopere existența și gravitatea păcatului, după ce ne-am debarasat de el ca de un obstacol? Cine ar putea avea curajul de a merge și de căuta, de a scotocii prin adâncul conștiinței oamenilor, acolo unde a fost îngropat, ascuns, păcatul cu toată gravitatea sa?

Teologii spun, că cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât ne dăm seama mai mult de faptul că suntem păcătoși și de gravitatea păcatelor noastre.
Profetul Isaia, văzând într-o vedenie măreția și sfințenia lui Dumnezeu, a izbucnit în plâns zicând:
"Vai mie! Sunt pierdut, pentru că sunt un om cu buze păcătoase. Sunt un om păcătos și locuiesc în mijlocul unor oameni păcătoși."(Is 6,5).
Și sf. apostol Petru, văzând minunile pe care le făcea Isus, i-a spus:
"Îndepărtează-te de mine Doamne, căci sunt un om păcătos."(Lc 5,8).
Oare cine se poate apropia de sfințenia lui Dumnezeu fără să recunoască gravitatea păcatelor sale?
Dar iată o întâlnire privilegiată. Posibilitatea de a ne apropia de Dumnezeu care poartă păcatele noastre, de Dumnezeu care este zdrobit de povoara greșelilor noastre, de Dumnezeu care cade.
În întâlnirea cu Cristos, care își afundă fața în praf, putem să descoperim adevărata noastră identitate, ne putem da seama de gravitatea păcatelor noastre.
Nu. Nu este vorba de o simplă încălcare a unei legi. Omul în viață nu întâlnește numai reguli, numai legi. Fă asta, nu fă asta. Omul în viața sa, întâlnește un Dumnezeu care vrea să încheie cu el o relație de prietenie. Omul îl întâlnește pe Dumnezeu care îi dăruiește iubirea sa.
Dumnezeu ne cere doar un singur lucru. Să iubim.
Toate poruncile sale se rezumă la o singură poruncă:
"Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău și din toate puterile tale, iar pe aproapele tău să-l iubești ca pe tine însuți."
Dar omul, încă din primul moment, a învățat să spună, NU. să spună NU prieteniei lui Dumnezeu, să refuze propunerile și dragoste lui Dumnezeu.
În locul dialogului cu Creatorul său, omul a preferat să vorbească de unul singur. Omul, în loc să-l iubească pe Dumnezeu, a preferat să se iubească pe sine. În loc să se apropie de Dumnezeu, omul a preferat să se îndepărteze de El. A apucat-o pe căile cele mai dezordonate risipind astfel averea Tatălui.
Omul, creat după chipul și asemănare lui Dumnezeu, a căutat să locuiască cât mai departe de Dumnezeu, în locurile cele mai păcătoase, desfigurând astfel chipul lui Dumnezeu din sufletul său, smulgând astfel tot ceea ce era divin în el.
Omul a ales iadul egoismului îl locul raiului dragostei. Și-a zis omul: mai bine să stau în întuneric ca să nu vadă nimeni faptele mele. Mai bine să stau în întuneric ca să nu văd cum roșesc de rușine atunci când număr cei treizeci de dinari ai celor mai mărșave și nesimțite trădări.
Ca să se simtă liber, omul s-a eliberat de Dumnezeu.
Și s-a trezit singur, departe de Dumnezeu, departe de sine însuși. Incapabil să iubească.Dacă esența păcatului constă în refuzul de a iubi, pedeapsa lui e incapacitatea de a iubi.
Condamnat să nu iubească. Iată infernul deja aici pe pământ, pentru cel păcătos.
"Suprema demnitate a omului este de al iubi pe Dumnezeu și de a fi iubit de Dumnezeu." (A. Aeschimann)
Omul se află în cea mai tristă situație atunci când este indiferent față de iubirea lui Dumnezeu.
Isuse, trebuie să am curajul să mă apropii de Tine, în acest moment, în care stai prăbușit pe pământ. Acolo în mijlocul prafului care primește istovirea ta. Această istovire care pentru mine este foarte prețioasă. Un adevărat tezaur.
E de ajuns să recunosc și să-ți spun: Doamne, sunt un păcătos. Te rog iartă-mă. Am nevoie de iertarea ta. Am nevoie de ajutorul tău. Vreau să te iubesc mai mult și să te supăr mai puțin. Te rog ajută-mă.
Astfel, poate chiar astăzi vei bate la ușa inimii mele și-mi vei spune vestea cea bună: Fiule, păcatele îți sunt iertate. Ești mântuit.


STAȚIUNEA IV
FIE MIE DUPĂ VOINȚA OAMENILOR

De data aceasta, întâlnirea are loc. Dar a mai fost și o altă întâlnire, în primele timpuri ale vieții lui Cristos.
"Au venit mama și rudele lui și stând afară, au trimis vorbă să-l cheme. Mulțimea era așezată în jurul lui și cineva i-a zis: Iată mama ta și rudele tale sunt afară și te caută. Atunci Isus a răspuns: Cine este mama mea? Cine sunt rudele mele? Și rotindu-și privirea peste cei care ședeau în jurul lui, a spus: Iată mama mea și rudele mele. Cine face voința lui Dumnezeu, acele îmi este frate, soră și mamă." (Mc 3,31-35).

Acum nu mai este nici un pericol să tulbure pe cineva. Mulțimea care-l înconjura, care-l ducea, care-l mâna din spate, este cu totul de alt soi.
Este loc chiar și pentru mamă. De-a lungul căii dureroase, nu mai este lume care să se bată pentru primele locuri.
Ajunge o privire.
Și poate, în ceea ce o privește pe mamă, era o întrebare dramatică, dar atât de naturală:
"Unde sunt acei oameni? Te-au părăsit?"
Chiar, unde sunt?
Unde s-a împrăștiat primul nucleu al Bisericii primare care căzuse deja în prima bătălie, cea cu somnul din grădina măslinilor?
Și primul Papă?
Și primii episcopii, unde sunt?
Și mulțimea care vroia să-l facă rege?
Și orbi, leproșii, ologii, toți nenorociții vindecați, unde sunt?
Privind în jur... s-ar fi putut întreba chiar el, Isus: Unde sunt cei despre care am spus că sunt mama mea și rudele mele?
Iată, mama este aici. A știut să aștepte și să iubească tot timpul.
Maria a renunțat la toate, chiar și la drepturile de mamă.
Fiul ei a fost luat de oameni.
Ea l-a lăsat cu totul liber pentru a duce la îndeplinire misiunea pe care i-o încredința-se. Și în timpul vieții publice a lui Isus, despre Sfânta Fecioară Maria, evangheliștii nu vorbesc nimic.
Acum, Maria reapare în viața lui Isus pe calea dureroasă a crucii. Pentru a împlinii până la capăt voința lui Dumnezeu. Maria repetă din nou în inima ei cuvintele: "Fie mie după cuvântul Tău", cuvinte pe care le-a mai spus la Buna vestire.
Maria a acceptat voința lui Dumnezeu fără a pune nici o condiție, fără a murmura împotriva lui Dumnezeu, a acceptat totul ca pe un mister.
Acum este momentul suferinței supreme. Acum Maria, Mama lui Isus simte o durere pe care încă nu a simțit-o niciodată. Simte o durere pe care nu a simțit-o niciodată nici o mamă, pentru că numai ea singură a fost mamă a lui Dumnezeu.
Maria simte durerea Fiului ei care suferă nespus. Maria simte durerea morții Fiului ei care își dă viața pentru noi și pentru toți păcătoșii de pe tot pământul.
Maria l-a dăruit pe Cristos, pe Fiul său iubit, oamenilor.
Și trebuie să asiste în aceste momente la scenele îngrozitoare în care omul îl distruge pe Cristos, distruge darul pe care Maria l-a făcut omenirii.
Maria este prin excelență, persoana întâlnirii. A fost persoana în care Dumnezeu s-a întâlnit cu omul. În persoana sa, omul fugar a fost ajuns în sfârșit de Dumnezeu, care nu a încetat nici un moment să-l caute pe om. Neprihănita Zămislire a Mariei, nu este altceva decât semnul nerăbdării lui Dumnezeu de al recucerii pe om în totalitate, și de a avea în cele din urmă, o ființă omenească curată prin care să poată să coboare pe pământ.
De-a lungul căii dureroase a crucii, Preasfânta Fecioara Maria l-a întâlnit pe Fiul ei pentru al asigura că e alături de El și că vrea ca împreună să împlinească voința lui Dumnezeu. În mijlocul furtunii de NU al oamenilor care venea din toate părțile, Dumnezeu putea să conteze pe DA-ul lui Isus și pe DA-ul Mariei care doreau să mântuiască lumea.
Adevăratele întâlniri nu sunt cele făcute din interes, ci cele făcute din iubire, chiar dacă presupune jertfă, suferință. Între Isus și Maria, întâlnirea se realizează între două inimi care băteau în același ritm și care doreau același lucru: împlinirea voinței lui Dumnezeu și mântuirea omului.
Nici un semn exterior.
În Pătimire, Cristos s-a dăruit total oamenilor, nu mai putea face nimic fără voia oamenilor. Tot ceea ce primește Dumnezeu de la om sunt: scuipăturile, bătăile, injuriile, blestemele și în cele din urmă moartea.
Omul, datorită păcatului din inima sa nu poate oferi altceva decât venin, decât moarte.
Ce, oare Isus se aștepta la altceva din partea omului? Nicidecum. Isus știa de ce este în stare omul. Știa că la a face rău, omul se pricepe cel mai bine.
Ultimul sărut pe care l-a primit Isus, nu a fost de la Mama sa, ci de la Iuda, ucenicul care l-a trădat.
Când Maria a spus: Fie mie după cuvântul tău, practic ea a zis: Fie mie după voința răutăcioasă a oamenilor.
Și Cristos continua să meargă. Nici măcar nu i s-a dat voie să se oprească un momente pentru a o îmbrățișa pentru ultima oară pe mama sa. A fost doar o întâlnire a privirilor. O îmbogățire reciprocă a durerii.
Preasfântă Fecioară Marie. Ajută-mă să fiu și eu o asemenea ție, o persoană în care Dumnezeu să se întâlnească cu omul din mine. Convinge-mă să mă las cucerit de Dumnezeu, să mă predau cu totul Lui.
Oprește-mă tu, cu puterea iubirii tale, atunci când vezi că eu fug de Dumnezeu.
Fă-mă să înțeleg că am nevoie de Dumnezeu dacă vreau să fiu fericit.
Preasfântă Mamă, când mă aflu în focul ispitelor, atunci când sunt gata, gata să calc legea lui Dumnezeu în schimbul unei plăceri trecătoare, atunci, amintește-mi cât de mult a suferit Fiul tău Isus pentru mine și cât de mult ai suferit și tu văzând suferințele Fiului tău.
Atunci, în timpul ispitei, fă să simt în inima mea, puțin din durerea pe care ai simțit-o tu, pentru ca astfel să stau totdeauna cât mai departe de păcat.


STAȚIUNEA V
UNDE ESTE DUMNEZEU?

"Și în timp ce-L duceau, au luat pe un oarecare Simon din Cirene, care venea de la câmp, și i-au pus crucea lui Isus pe spate ca s-o poarte spre Calvar, pentru că Isus n-o mai putea duce". (Lc 23,26).

Cine nu este surprins de fiecare dată și chiar invidios pe acest hamal de ocazie, care a avut extraordinara favoare de a da o mână de ajutor lui Dumnezeu, care se clatină sub greutatea exagerată a crucii? Cu toate acestea au trebuit să-l forțeze pe Simon din Cirene ca să-i ducă crucea lui Isus. El, probabil, nici nu voia să audă de așa ceva.
Da ce, nu am transpirat destul la câmp toată ziua. Am tot dreptul să ajung liniștit acasă, fără să mai trebuiască să mă ocup și de necazurile altora. Cu atât mai puțin de ale unui condamnat la moarte. Eu Simeon, sunt o persoană cinstită care-mi mănânc pâinea din sudoarea frunții mele. Ce rău am făcut ca să duc crucea acestui nefericit care va muri pe cruce? Oare nu puteam eu să ocolesc acest convoi de oameni, ca să nu fiu pus în această situație dificilă și jenantă?
Simon din Cirene este constrâns să dea, să dea o mână de ajutor, dar în același timp este constrâns și să primească, să primească iubirea lui Isus. Muncind pentru altul, lucrează pentru sine.
După ce scapă de sub greutatea insuportabilă a crucii lui Isus, se întoarce acasă convins fiind că a ajutat pe cineva pe care nici nu-l cunoaște și cu care nu are nimic de a face. Dar oare omenii care îl cunosc ce-i vor spune că a pus umărul, și a dus crucea unui condamnat la moarte, că a ajutat pe cineva care este pleava societății și rușinea Izraelului?
Săracul Simeon, nu știa că cel pe care l-a ajutat este Creatorul cerului și al pământului, nu avea de unde să știe, că pe acest Isus pe care l-a ajutat îl va vede în cer șezând pe tronul măririi sale pe deasupra norilor înconjurat de sfinții îngeri și arhangheli. Chiar dacă nu l-a ajutat pe Isus de bună voie și din toată inima, totuși cu siguranță Isus i-a primit jertfa și sacrificiul.
Simeon, pentru câteva momente a fost cu adevărat om.
Omul există, este el însuși, numai în măsura în care ceilalți pot conta pe el. Este cu adevărat om, cel care este în stare să ajute și un om condamnat pe care toți îl scuipă și îl înjură.
Omul este om, atunci când vine în ajutor celui care este condamnat la foame, la nedreptate, la singurătate, la dispreț, la durere, la nesiguranță.
Dacă vrei să te realizezi, preocupă-te de ceilalți.
Dacă vrei să fi un om adevărat, ieși din egoismul tău, rușinează-te atunci când o duci bine numai tu, ieși din tine însuți și te vei regăsi.
Dacă vrei să te îmbogățești, fi darnic.
Dacă vrei să ai valoare, fă ca alții să poată avea încredere în tine.
Într-adevăr, misterioasă mai este și Pătimirea lui Isus. Dumnezeu intră în suferința omului, și-o asumă, o poartă pe proprii săi umeri.
Dar în același timp, oferă omului posibilitatea de a lua parte la durerea sa, de a participa la Pătimirea sa, de a-i da o mână de ajutor la purtarea crucii.
Momentul în care Simon din Cirene îl ajută pe Isus să-și ducă crucea, constituie dovada cea mai clară a acestei încrucișări a suferinței, a acestei purtări reciproce a crucii.
Dumnezeu care intervine în necazul omului și omul care intervine în necazul lui Dumnezeu.
Nu există mântuire fără participare.
Nu există răscumpărare fără purtare a crucii.
Nu există întoarcere fără întâlnire cu Dumnezeu.
Așa cum dorim să ne bucurăm de fericirea altora, la fel de mult trebuie să dorim să-i ajutăm pe alții să-și ducă crucea.
M-am fâstâcit totdeauna înaintea marilor personaje. Teribil de încurcat mă simt, mai ales în ceea ce privește mâinile. Unde să le pun? Cum să le țin?
Cristos mă scutește de asemenea preocupări. Cu el mâinile totdeauna trebuie să-mi stea strânse de cruce. Isus a zis: "Cine vrea să vină după mine, să renunțe la sine însuși, să-și ia crucea și să mă urmeze." (Lc 9, 23).
Cu Isus este mai ușor, ai pus mâinile pe cruce și ști că mergi așa cum vrea Dumnezeu, nu contează ce zic oamenii, nu contează că unii te iau în râs și poate te și batjocorăsc. Important este că tu împlinești voința lui Dumnezeu.
Uneori, poate noi oamenii ne plângem de crucea pe care ne-a dat-o Dumnezeu.
E prea mare pentru umerii mei.
Da, tocmai eu trebuie să duc crucea aceasta?
Dar nu e drept, de ce mi s-a întâmplat mie acest necaz, eu am respectat mereu legile lui Dumnezeu.
Chiar acum trebuie să duc crucea aceasta, când mă simțeam și eu mai bine.
Acum este momentul cel mai nepotrivit.
Tocmai acum când credeam că am suferit destul, că m-am achitat de toate datoriile pe care le aveam față de Dumnezeu.
Exact așa s-a gândit în sine și Simon din Cirene. El venea de la câmp și i-au pus crucea pe spate.
De ce trebuia să mi se întâmple tocmai mie?
De ce nu, de vreme ce i s-a întâmplat și lui Dumnezeu...
Dar ce rău am făcut, de trebuie să duc o cruce atât de mare și de grea?
Dar Isus ce rău a făcut de i-a pus omul pe spate o cruce atât de mare lui Dumnezeu?
Ne resemnăm atât de ușor în fața crucii altuia... ca și cum ar fi ceva natural.
Și ne spunem: așa e viața... se întâmplă tot felul de lucruri...Da.
Se întâmplă ca eu să mă simt foarte bine și altul să stea părăsit într-un azil.
Să întâmplă ca pe mine să mă doară stomacul și altul să moară de foame.
Se întâmplă ca eu să mă preocup pentru alegerea locului unde să-mi petrec concediul și familia de alături să nu aibă cu ce să plătească chiria.
Se întâmplă ca copii mei să primească de crăciun daruri extraordinar de scumpe și aceea fetiță din africa să scrie: Pruncușorule Isus, aș vrea un măr...
Se întâmplă ca eu să fiu un creștin bun, iar ceilalți nu.
Se întâmplă ca eu să dau de pomană și ceilalți s-o primească.
Se întâmplă să-mi închipui că eu îl am pe Cristos fără cruce, iar ați au crucea fără Cristos.
Se întâmplă...
Jocul vieții e bizar. Dar am și eu necazurile mele. De ce să mă preocup de ale altora?
Ce mă privește???
Ba te privește. Din momente "ce-l privește" chiar pe Dumnezeu.
Iată, acum mi se pare posibil să răspund la o întrebare foarte simplă a catehismului:
Unde este Dumnezeu?
Dumnezeu este la celălalt capăt al crucii.
Da, crucea mea. Tocmai aceasta.
Și chiar crucea altuia.
Oriunde există o cruce, nu am decât să o prind în mâinile mele.
De oricare parte.
De cealaltă parte va fi totdeauna Dumnezeu.
De acum înainte știu unde să-l caut pe Dumnezeu


STAȚIUNEA VI
CURAJUL GESTULUI CARE NU REZOLVĂ NIMIC

"Nu are înfățișare și nici frumusețe care să atragă privirile noastre, nici splendoare care să ne încânte. Disprețuit și cel din urmă dintre oameni, om al durerilor obișnuit cu suferința, ca unul înaintea căruia să-ți acoperi fața..." (Is 53, 2-3)

Sunt unii care ar dori să scoată această femeie din "Calea Crucii". Gestul ei nu este relatat în Evanghelie. Așa dar, zic unii, să aibă cineva curajul de a alunga din relatarea Pătimirii pe această intrusă a milostivirii. Și totuși, va fii vai de noi dacă vom sării peste această stațiune.
Dacă Cristos de-a lungul căii sale dureroase, nu ar fi întâlnit nici măcar o singură persoană capabilă să împlinească gestul Veronicăi, o năframă trecută în grabă peste fața plină de sânge și sudoare, atunci cu adevărat, mi-ar fi fost rușine de numele de om.
Dar din fericire, există această femeie cu năframa ei. Toți avem nevoie de dânsa. Pentru ca să ni se recunoască o fărâmă de demnitate.
Dar adevărul istoric?
Aici e cazul să spunem că adevărul îl facem noi.
Dovezile trebuie căutate nu în trecut, ci în prezent.
Eu pot să furnizez aceste dovezi. Sunt în stare să dovedesc istoric, că Veronica a existat.
Dacă, chiar și numai o dată m-am oprit în fața nenorocirii unuia.
Dacă mă doare suferința fratelui meu.
Dacă am încercat, cel puțin și o singură dată să alin pe aproapele meu, când acesta suferea.
Atunci, înseamnă că Veronica a existat cu adevărat, este o făptură în carne și oase. Ea trăiește și astăzi prin toți acei oameni care aduc o mângâiere și o rază de speranță celor suferinzi, celor ce transpiră și plâng din cauza greutății crucii de fiecare zi.
Veronica, nu l-a scăpat pe Isus de greutatea crucii.
Veronica, nu i-a îndepărtat pe cei care își băteau joc de Isus..
Veronica, nu l-a salvat pe Isus de la moarte.
Dar, i-a dăruit lui Isus un semn de dragoste din partea omenirii.
I-a oferit lui Isus, tocmai ceea ce aștepta El.
Dovada, că omul, chiar dacă este rău, poate să facă și lucruri bune.
Dovada, că în mijlocul oamenilor răi, pot supraviețui și oamenii buni.
Veronica, cu gestul ei foarte simplu, nu avea pretenția că rezolvă totul.
Îi era suficient să rezolve, cel puțin pentru o clipă, singurătatea apăsătoare a lui Cristos.
Îi era de ajuns să rezolve, în același timp, problema propriului egoism și a propriei lașități și a propriei comodități.
Veronica, împinsă de iubirea față de cei aflați în suferință, iese din anonimat și în văzul tuturor, își dă jos baticul de pe cap și șterge de pe fața lui Isus tot scuipatul, oamenilor, tot noroiul care s-a format din praf și transpirație și tot sângele care curgea continuu din rănile provocate de coroana de spini.
Aceasta este adevărata dragoste; să vezi și să înțelegi suferința altuia, să ghicești cam de ce are nevoie și cam ce așteptă de la tine.
În primul rând să fi în stare să anulezi distanțele, să rupi greutatea singurătății, să spui - mă doare și pe mine durerea ta - și să arăți acest lucru cel puțin printr-un semn, fie el chiar și sărac, dar care arată măreția unei inimi unde există loc pentru a lua în seamă și povoara fratelui tău.
" Fața ta Doamne o caut. Nu-ți ascunde fața de la mine." (Ps. 27. 8-9)
Veronica a căutat fața lui Isus. Credeți că Veronica a trebuit să se uite pe la acele trăsături imprimate pe marama ei, să să-și amintească de chipul lui Isus? Nicidecum. Deoarece fața lui Isus se imprimase se imprimase nu numai pe năframa ei, ci și în inima ei, în mintea ei, în toată ființa ei. L-ar fi recunoscut pe Isus dintr-o o mie
Astăzi, și noi îl putem recunoaște pe Isus foarte ușor.
Îl putem recunoaște în cei mici, în cei suferinzi, în cei nevoiași.
Astăzi ca să-l recunoaștem pe Isus ne trebuie să avem doar ochii și inima Veronicăi, care l-a văzut pe Isus și i s-a făcut milă de el.
Într-adevăr, întâlnirea cu Domnul în suferință, capacitatea de a ne opri în fața durerii sale, gestul de dragoste, un mic semn de compătimire, de atenție, de iubire, îi este de ajuns Domnului ca să înțeleagă că noi suntem alături de El, de Veronica, pe drumul crucii. Nu trebuie să-i luăm crucea, să-l scăpăm de moarte, ci doar să fim alături de El.
Fiind alături de Isus în aceste momente de suferință, Isus va întipări chipul său preasfânt în mintea noastră, în inima noastră, în ființa noastră, așa cum a făcut odinioară cu Veronica.


STAȚIUNE VII
DEZAMĂGIREA LUI DUMNEZEU

"Ce mai trebuia să fac viei mele și nu am făcut? De ce oare, în timp ce eu așteptam să producă struguri, ea mi-a dat aguridă? (Is 5,4)

Este Simon din Cirene cel care-L ajută. Și totuși, Isus cade din nou. Cum e posibil?
Dacă prima cădere se putea explica cu greutatea păcatului, această cădere se datorează dezamăgiri.
Dumnezeu, care se trezește având în mâini un ciorchine mizerabil de struguri acri, de aguridă.
Avea o vie...
A săpat-o, a curățat-o de pietre și a plantat-o cu cea mai bună viță...
Dumnezeu credea că va produce struguri buni...
Dumnezeu era nerăbdător să vadă ce producție va aduce noua vie, să vadă rezultatul muncii, rodul propriei sudori.
El aștepta să-i rodească struguri buni...
Și via, care a fost îngrijită cu atâta iubire, i-a produs un ciorchine mizerabil de aguridă.
E inutil să ne ascundem. E inutil să căutăm scuze.
Eu sunt responsabil de dezamăgirea lui Dumnezeu.
Eu am ucis speranța lui Dumnezeu.
Eu am trădat așteptarea lui Dumnezeu.
E de ajuns să arunc o privire asupra vieții mele, pentru a găsi acolo momentele în care, în loc să fiu un strugure bun, am fost o aguridă acră în mâna lui Dumnezeu.
Doamne, dacă m-aș prezenta în fața preotului și i-aș spune: "Binecuvântează-mă părinte, pentru că am păcătuit. Mă acuz, că am rezistat cu încăpăținare și nu am răspuns chemării lui Dumnezeu, care ca un tată iubitor, mă chema acasă, mă chema să mă întorc la El, mă chema să renunț la păcatele mele, la patimile mele..." cu siguranță, Tu m-ai ierta și pentru mine ar fi un început al unei vieți noi, ar fi un început al unei vieți trăite după dorința Ta.
Dar de multe ori noi ne încăpăținăm în răutatea noastră și îi spunem lui Dumnezeu în felul următor: "Doamne, Tu insiști prea mult, prea des îmi ceri ca să mă întorc la Tine. Tu mă persecuți cu insistența Ta. Devastezi proiectele mele timide, pentru a-mi propune un nou stil de viață. O viață trăită numai după dorința Ta, respectând poruncile Tale, împlinind voința Ta. Dar oare este posibil așa ceva. Tu vi să tulburi jocurile mele fragile, punând în fața ochilor mei drumul spre sfințenie.
Eu încerc să mă mulțumesc cu puținul pe care-l am și Tu vi și-mi spui că merit mai mult.
Eu accept limitele mele proprii și tu mă îndemni să ies din mine, să privesc spre infinit, dorindu-te pe Tine. Doamne, cu aceste cerințe Tu îmi provoci amețeli.
Ești unicul care nu mă acceptă așa cum sunt, dar pretinde ca eu să devin ceea ce vrei Tu.
Ești Singurul care nu se mulțumește cu puțin, dar cere totul.
Alți s-au obișnuit cu mine, cu statura mea, cu felul meu de a fi, nimeni nu așteptă minuni de la mine. Toți spun referindu-se la mine: lasă-l în pace mai mult nu poate...
Numai Tu Doamne, vi tot timpul și-mi spui:
tu poți mai mult,
tu trebuie să poți mai mult,
tu sigur poți mai mult.

Dar eu Doamne, sunt atât de firav, atât de păcătos, atât de neîndemânatic, atât de slab... eu, nu pot mai mult.
Dar tu Doamne îmi răspunzi:
Fiul meu, tu poți mai mult, eu știu lucrul acesta pentru că eu te-am creat, eu ți-am dat trupul, sufletul și tot ceea ce ai. Eu te cunosc mai bine decât de cunoști tu.
Fiul meu, tu poți mai mult, pentru că am coborât pe pământ, m-am făcut om și am murit pe cruce, numai pentru ca tu să poți mai mult.
Fiul meu, tu poți mai mult, pentru că numai eu știu cât de mult am investit în tine, cu câtă dragoste te-am îngrijit, te-am ocrotit, ți-am dat toate cele necesare ca să poți mai mult. M-am comportat cu tine, așa cum m-am comportat odinioară cu via mea, îți amintești?
Fiul meu, tu poți ierta mai mult,
Tu te poți ruga mai mult,
Tu îi poți ajuta pe cei de lângă tine mai mult,
Tu mă poți dori mai mult,
Tu poți face mai mult bine,
Într-un cuvânt, tu poți iubi mai mult.
Tu poți iubi așa cum te-am iubit Eu, până la moarte, până pe cruce.
Poți, numai dacă vrei,
Poți, numai dacă te încrezi în mine,
Poți, numai dacă mă urmezi pe Calea crucii.

Doamne, ai dreptate, m-ai convins. Acum știu că pot mai mult. Cu tine pot orice. Cu Tine pot să ajung sfânt. Ajută-mă Doamne.


STAȚIUNEA VIII
EU SUNT COPACU CEL USCAT

"Îl urmau o mare mulțime de bărbați și de femei care își băteau pieptul și plângeau pentru el. Întorcându-se spre ele, Isus le-a zis: Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeți pe mine, ci pe voi să vă plângeți și pe copii voștri. Că de se fac acestea cu lemnul cel verde, cu cel uscat ce va fi? (Lc,23, 27)

Isus nu-și mai deschisese gura, de la interogatoriul din fața lui Pilat. Acum vorbește, și cuvintele sale au un timbru de mister și un accent de duritate.
Lemnul cel verde, evident, este Isus, cel Nevinovat.
Dar, lemnul cel uscat, oare cine o fi.
Cine este acel copac uscat, căruia i-au căzut frunzele, căruia până și scoarța i s-a zbârcit?
Cine e acel arbore care nu mai aduce roade, care nu mai e bun de nimic, decât de aruncat pe foc?
Doamne, oare ci o fi?
Desigur, unii oameni care se cred drepți, ar arăta cu degetul spre alții și ar zice: eu cred că păcătosul acela este copacul uscat despre care vorbește Isus.
Iubiți credincioși, cel puțin să avem bunul simț de a recunoaște și de spune: Doamne, recunosc, eu, eu sunt acel copac uscat. Sau mai bine zis: Doamne, eu sunt cel care am uscat copacul cel verde pe care Tu l-ai sădit în mine la botez.
Eu am uscat acel copac prin nenumăratele mele păcate.
Am uscat sufletul din mine prin neascultarea mea, prin înjurăturile mele, prin nerecunoștința mea față de părinți, prin bețiile mele, prin necurățiile mele, prin furturile mele, prin minciunile mele, prin bârfele mele răutăcioase, prin poftele mele murdare.
Doamne, recunosc, eu sunt copacul uscat, și am ajuns în această stare datorită lipsei mele de iubire.

Cu câtva timp în urmă, Isus spusese pe față iudeilor cine este copacul cel uscat. Când l-au întrebat ce să facă cu femeia prinsă în păcat, Isus a răspuns: "Cine este fără păcat să arunce primul cu piatra în ea. La auzul acestor cuvinte, s-au retras unul după altul, începând de la bătrâni până la ultimul". (In. 8,7-9).
Rămâne numai El, pentru că numai El este fără păcat.
"Dacă se fac acestea cu lemnul cel verde, cu cel uscat ce va fi?"
Un fior îmi trece prin șira spinării când mă gândesc că eu sunt copacul cel uscat.
Acele femei din Ierusalim care îl plângeau pe Isus, erau mișcate, fără îndoială, de un sentiment de sinceră duioșie. La vederea lui Isus, care purta pe propriul său trup semnele slăbiciunii umane, țintă a celor mai răutăcioase înjurături care puteau să iasă din gura unei națiuni dezlănțuite; lacrimile reprezintă reacția cea mai spontană. Și totuși Isus se întoarce și dojenește femeile.
Și le zice: "Decât să mă plângeți pe mine, mai bine v-ați plânge pe voi înșivă, mai bine ați părăsi calea păcatului și v-ați educa bine copii, îngrijindu-vă ca ei să meargă spre mântuirii."
Această afirmație, exprimată mai degrabă cu cuvinte dure, este cu atât mai semnificativ, cu cât le găsim pe buzele, "Omului durerilor obișnuit cu suferința".
Cel ce suferă, se găsește aruncat într-un abis de singurătate, de neliniște, de torturi fizice și morale, pe care nimeni, niciodată, nu va reuși să o înțeleagă în întregime.
O persoană care a lucrat o viață întreagă între bolnavi, care de nenumărate ori știa să răspândească în jurul său milostivire, delicatețe și generozitate, care a ajutat, a alinat și a încurajat mii de bolnavi, de muribunzi, în momentul în care a ajuns el însuși în momentul chinuitor al agoniei, a spus: Am trăit totdeauna alături de bolnavi și m-am dedicat cu totul slujirii lor. Dar numai acum înțeleg prin ce au trecut ei. Numai acum le înțeleg suferința și chinul durerii. Acum îi înțeleg cel mai bine, pentru acum simt ce simt ei, acum trăiesc ce trăiesc și ei."
Noi, ca să înțelegem durerea lui Isus, ca să simțim greutatea și suferința provocată de cruce, trebuie să ne luăm crucea pe umeri și să-L urmăm.
Numai omul care suferă și care își duce crucea cu răbdare, îl poate înțelege cu adevărat pe Isus care suferă ducându-și crucea.
Numai omul aflat în agonie, în fața morții, poate simți ce a simțit Isus pe drumul crucii, numai acel om îl poate înțelege pe Isus care deși tânăr de numai 33 de ani era la un pas de o moarte dureroasă.
Meditând asupra stațiunii a VIII a, trebuie să ne alegem o poziție, un comportament în fața lui Cristos care își duce crucea.
Ori suntem cu Isus și suferim cu El, ori suntem de partea celor care îl înjură cu nesimțire.
Ori ne purtăm crucea împreună cu Isus, ori suntem de partea celor care în momentele de suferință îl blestemă pe Dumnezeu. Într-un cuvânt acum trebuie să ne hotărâm și să alegem. Ori îl alegem pe Isus și astfel ne mântuim. Ori alegem faptele oamenilor nelegiuiți și ne osândim.
Isuse, tu ești copacul cel verde iar eu sunt copacul uscat, vrednic numai să ard în iad. Te rog, altoiește copacul uscat în copacul verde, ca astfel să prindă viață. Primește-mă în Inima ta Preasfântă, care a fost deschis de sulița ostașului, pentru ca acolo, curățindu-mă de păcatele care m-au uscat, să devin din nou un copac verde, un copac cu frunze verzi care apoi să aducă roade.


STAȚIUNEA IX
SINGURĂTATEA CELUI CONDAMNAT

"Și împreună cu Isus, duceau la moarte pe alți doi condamnați, care erau rău făcători. (Lc 23, 32).
Isus se prăbușește din nou, și fața sa preasfântă atinge iarăși pământul. E căderea singurătății celui Condamnat.
Nu știu de ce, dar în acest moment îmi vine în minte Zaheu, cățărat pe un sicomor, în așteptarea trecerii lui Isus. Zaheu, cel căruia i-a spus Isus: Coboară din copac pentru că astăzi trebuie să intru în casa ta." Și Zaheu l-a primit cu bucurie pe Isus în casa sa.
Acum, unde este Zaheu?
Unde sunt prietenii lui?
Unde sunt toți cei pe care îi vindecase, îi înviase, îi ajutase de atâtea ori?
Toți l-au părăsit. Isus este singur în mijlocul mulțimii furioase, încolțit cu duritate de soldații care doreau să termine cât mai repede misiunea pe care o aveau.
"Și împreună cu El duceau alți doi la moarte. Aceștia erau făcători de rele".
Iată colegii de suferință ai lui Isus, cei care acum își vedeau și ei de crucile lor, de suferințele lor.
Omul când este în necaz, când are o problemă, adeseori rămâne singur, îl părăsesc toți prietenii, toți amicii. Cât ai bani, cât ai ce le da, cât timp ai cu ce să le faci o cinste, ai foarte mulți prieteni. Se declară prietenii tăi și cei pe care nu i-ai văzut niciodată, numai ca să capete ceva. Dar când resursele tale se termină, când nu mai ai ce le oferi, atunci toți te părăsesc, nimeni nu te mai cunoaște, nimeni nu te mai vrea.
Așa s-a întâmplat și cu Isus. În cei trei ani de viață publică, cât timp Isus le-a oferit oamenilor, sănătate, viață, pâine, pește, eliberare de diavoli, a avut foarte mulți prieteni, aproape în fiecare zi erau cu sutele în jurul său sperând că vor căpăta ceva.
"Dar acum, la ce să mai mergem după El. Zic prietenii săi. Ce rost mai are să-l urmăm. La ce poate fi bun un om condamnat la moarte, cu crucea pe umeri cu o coroană de spini pe cap, cu o față desfigurată de suferință. Ce ne-ar mai putea oferi un astfel de om?"
Într-adevăr, acum pe drumul crucii, Isus nu a mai însănătoșit pe nimeni, nu a mai înviat pe nimeni, nu a înmulțit pâinile și nici nu a făcut vre-o altă minune. Dar oare Isus acum nu mai putea să dea nimic oamenilor? Nu putea să le ofere nimic?
Desigur. Isus acum avea să ofere omenirii întregi ceea ce nu oferise nimănui până acum.
Isus oferea suferințele sale.
Isus oferea greutatea crucii sale.
Isus oferea înțepăturile spinilor din coroana pe care o avea pe cap.
Isus oferea durerea rănilor făcute de biciuire.
Isus oferea suferințele cuielor care îl vor răstigni pe cruce.
Isus își oferea până și viața, murind ca un rău făcător.
Și prin toate aceste preasfinte dureri porțile paradisului se deschid și
Isus ne oferă nouă mântuirea.
Isus ne oferă nouă iertarea păcatelor.
Isus ne oferă nouă posibilitatea de a intra în Paradis.
Isus ne oferă un exemplu de cum trebuie să suferim.
Iată câte bunuri spirituale ne oferă Isus, acum pe drumul crucii, acum când toți îl credeau biruit, învins de răutatea oamenilor, acum când toți îl desconsiderau și se uitau la El ca la un om de nimic.
Pe drumul crucii, Isus a oferit omenirii mai mult decât oferise în timpul vieții. Omenii timpul său, nu știau acest lucru și de aceea l-au abandonat, de aceea l-au părăsit. Dar noi, astăzi știm, suntem conștienți de valoarea suferințelor și a crucii lui Isus, de aceea, astăzi, cine nu este alături de Isus pe drumul crucii este mai vinovat de cât cei care l-au răstignit.
Acum, când Isus cade a treia oară sub povoara crucii, să fim alături de El și să-i spunem: Doamne Isuse, din cauza greutății păcatelor noastre ai căzut a treia oară. Te rugăm, iartă-ne
și primește-ne să mergem alături de tine pe drumul crucii,
primește-ne să ne purtăm crucea alături de tine,
primește-ne să suferim împreună cu tine.
Iată, astăzi nu mai ești părăsit, noi toți suntem alături de tine,
suntem de partea ta
și îți mulțumim pentru că ai acceptat crucea pentru a ne mântui.


STAȚIUNEA X
ȘI EU ERAM ACOLO

"Repede, aduceți haina cea mai frumoasă și îmbrăcați-l, puneți-i inelul în deget și sandale în picioare"(Lc 15, 22)

Fuga noastră, ca și cea a fiului risipitor, se termină în brațele Tatălui, care nu poate să mai suporte să ne vadă în situația aceea, cu hainele zdrențuite și poruncește să ne aducă haina cea mai frumoasă, inelul și sandalele.
Acea îmbrățișare acoperă rușinea noastră. Și ieșim de aici refăcuți, oameni noi. În locul zdrențelor - ultimii bănuți din averea pe care am prăpădit-o - este acum haina cea mai frumoasă, adică harul, demnitatea de fii.
Totul însă se plătește. Chiar și haina cea mai frumoasă, inelul și sandalele.
Da, astăzi, pot îmbrăca haina cea frumoasă a harului, pentru că Isus într-o zi, pe muntele Calvar, în mijlocul mulțimii care urla de furie, a fost dezbrăcat de hainele sale.
Sfintele Evanghelii nu vorbesc prea mult despre momentul în care Isus este dezbrăcat de hainele sale, dar, în schimb vorbesc despre tragerea la sorți a hainelor lui Isus:
"Soldații, după ce l-au răstignit pe Isus, i-au luat hain ele, din care au făcut patru părți, fiecărui soldat câte o parte. Iar cămașa fiind dintr-o bucată, țesută de sus până jos, au spus între ei: să nu o rupem, să tragem la sorți a cui să fie" (In. 19, 23-24).
Firește, împărțirea hainelor presupune că Isus, mai înainte de a fi răstignit, a fost dezbrăcat.
O scenă care ne tulbură foarte mult. Simțim parcă o răzvrătire lăuntrică în fața acestei profanări.
Și totuși... suntem siguri că nu am participat și noi la acțiune a soldaților care ne umple de rușine?
Poate n-ar trebui să mergem prea departe pentru a găsi dovezile complicității noastre.
Iată. Întruparea, Cuvântul s-a făcut trup, inaugurează sacralitatea umană, ratificată, odată pentru totdeauna, caracterul sacru al persoanei. Fiecare ființă devine o ființă locuită. Ba chiar, în creștinism, unicul loc sacru este omul, pentru că este locuința vie a lui Dumnezeu.
Nu am sfârșit niciodată de a profana aceste tabernacol?
Nu am sfârșit niciodată de a despuia pe om de demnitatea sa, de libertate, de cinste, de încredere, de respect?
"Scoate-ți sandalele, pentru locul unde stai este loc sfânt". (Ex. 3,5). Iar noi în schimb, nu ezităm să călcăm acest loc sfânt. Nu încercăm nici o renunțare în a judeca o persoană, să jefuim cu mâinile grosolane cinstea sa, să violăm intimitatea sa, să dezvăluim secretul său.
Nu rezist la ispita de a vorbi de rău pe semenul meu. Și nu ne dăm seama că, vorbind de rău, persoana respectivă este desacralizată, este golită, este despuiată de cinstea cu care o îmbrăcase Dumnezeu.
În lume, există un comerț tot mai înfloritor. Comerțul bârfelor. Tarabele lor sunt așezate în piețe, ca și în sacristii, la colțurile drumurilor, ca și în mănăstirile conventelor, în saloanele spitalelor, ca și în redacțiile ziarelor.
Aici nu mai sunt restricții vamale. Nu este nevoie de interpreți, pentru a ușura înțelegerea și răspândirea bârfelor. Toți sunt experți în a bârfi.
Sunt persoane care ar putea trăi fără să meargă și să cotrobăiască printre tarabele acestea. Pentru ele bârfa este ca un drog. Este ceva necesar. Dacă trece o zi și nu au vorbit de rău pe nimeni, parcă le lipsește ceva, nu se simt bine.
Și atunci, de ce să roșim la despuierea lui Isus?
Din moment ce, cu atâta ușurință dezbrac pe unul sau pe altul prin bârfa mea, îl expun curiozității publice, afișez tot ceea ce e mai secret îl el, profanez intimitatea sa, nu am dreptul să mă scandalizez.
Deci, și eu eram în grupul soldaților care smulgeau fără milă hainele lui Isus.
Există și alte despuieri, însă, pe care omul de astăzi le acceptă liniștit.
E în acțiune o colosală întreprindere de defăimare a umanității și mai ales a imaginii lui Dumnezeu în om. Și nimeni nu se revoltă. Cu supunere, cu un surâs tâmpit, se acceptă orice fel de înjosire. Literatura, cinematograful, filozofia, doctrinele politice și tipăriturile de tot felul, parcă se întrec în a prezenta o imagine înspăimântător de deformată a omului.
Omul este redus la un conglomerat de instincte. Omul înseamnă numai patimă, violență, interes, bogăție.
Și nimeni, acum, nu protestează împotriva acestei defăimări sistematice a omului. Ba chiar, puțin câte puțin, ne obișnuim cu această imagine sărăcită.
Nici în domeniul creștin, desigur, nu lipsesc despuierile.
Credința redusă la un sistem de adevăruri.
Creștinismul redus la o oarecare formă de civilizație sau de cultură.
Religia este redusă la formalism.
Apostolatul redus la propagandă.
Rugăciunea redusă la repetarea de formule.
Crucea e redusă la un obiect de ornament.
Și astfel ajungem încetul cu încetul să avem:
Ascultare fără responsabilitate.
Cruce fără bucurie.
Lumină fără căldură.
Comportament fără convingeri profunde.
Libertate fără persoane libere.
Credință fără minuni.
Creștini fără... Cristos!
Doamne. Am desfigurat, am acoperit OMUL pe care l-ai creat Tu, OMUL ce îți aparține. Ne-am bătut joc de coroana creației Tale. Am redus la dimensiuni meschine mesajul pe care ni l-ai adus. Și Tu suferi umilirea și rușinea acestor operații josnice ale noastre.
Doamne, fă să văd cu luciditate tot ceea ce împiedică creșterea mea umană și creștină.
Să pot renunța la toate dorințele mele de a bârfi, de a vorbi de rău pe alții.


STAȚIUNEA XI
DUMNEZEU ESTE SĂRAC

"Când au ajuns pe locul numit Căpățânii, l-au răstignit pe El și pe cei doi rău făcători, unul la dreapta și altul la stânga"(Lc 23,33).
"Când voi fi înălțat de la pământ îi voi atrage pe toți la mine"(In. 12,32).

De acum ne-am obișnuit. Piroanele, ciocanul, crucea. Și Isus deasupra. O cuprinde în întregime.
Trebuie să fi fost însă un spectacol îngrozitor. Până și evangheliștii trec peste el în grabă, folosind foarte puține cuvinte. Marcu vorbește cel mai puțin în această privință, el zice: "Apoi l-au răstignit" . Ca și cum ar dori să alunge o imagine insuportabilă, care provoacă fiori.
Unii însă au încercat să reconstruiască până în amănunte evenimentul răstignirii:
"Vederea unui crucifix e întotdeauna îndemn de milă. Artiștii creștini însă, i-au dat un fel de demnitate. Cristos stă drept pe un postament robust, brațele deschise, dar într-un echilibru perfect; spinii coroanei sunt încrucișate în mod regulat pe capul său drept și sprijinit, fără să se plece către trunchi. Primii creștini în schimb îl reproduceau pe Cristos pe cruce, nu fără oroare, pentru că aveau sub ochi imaginea acelor sărmani complet goi, atârnând de un trunchi grosolan, deasupra căruia era așezată o bară transversală, în formă de T, cu mâinile răstignite pe lemn, și picioarele la fel, fixate cu ajutorul piroanelor, cu trupul istovit sub propria greutate, în timp ce câinii atrași de mirosul sângelui, mușcau picioarele, și corbii se învârteau deasupra acestei mulțimi; condamnatul la moarte, zdrobit de lovituri și chinuit de sete, invoca moartea cu strigăt nearticulat. Era pedeapsa sclavilor și a tâlharilor, și a fost și acea la care a fost condamnat și Isus. După un obicei care se voia inspirat de compătimire, mică rămășiță a omenirii, în mijlocul la atâta barbarie, i-au oferit lui Isus vin aromat cu smirnă sau tămâie. Se credea că acest amestec îmbăta și făcea să se piardă conștiința. Isus și-a apropiat buzele, dar nu a voi să bea; nu era acesta potirul pe care a promis Tatăl că-l va bea până la fund. A fost așadar răstignit, fixând mai întâi mâinile pe transversală, care a fost apoi înălțată, fără a menaja acel trup sărman martirizat". (M.J. Lagrange, Evanghelia lui Cristos, pag. 508-509)
Iar un alt învățat precizează:
"În ceea ce privește locul exact al piroanelor... toți sunt de acord că nu poate fi cel din palmă, care ar fi cedat imediat sub greutatea corpului, ci acolo unde este osul, unde se ia pulsul... . Cu toate acestea, nici chiar această precauție nu putea să fie de ajuns, pentru a asigura suspendarea unui trup uman pentru atâtea ore. De aceea se presupune că se fixa între picioare o bucată de lemn ca să susțină greutatea trupului". (Pieree Benoit, Patima și învierea Domnului, p. 250).

Acum, într-adevăr, înțelegem semnificația profundă a expresiei: Dumnezeu e sărac".
Noi ne gândim imediat la sărăcia Betleemului. Grota, ieslea, paiele.
Dar sărăcia cea mai mare este tocmai aceasta de pe Calvar, de pe cruce.
Numai săracul, cel care e incapabil de a dărui ceva, este liber să dăruiască altuia, adică propria persoană. De aceea, numai plecând de la nimic se poate da totul. A nu avea nimic de dat, înseamnă a se da pe sine însuși și a da totul din tine, a te dărui. Aceasta înseamnă a crea. "Numai săracul este creator. Bogatul nu poate crea. Și răsturnând propoziția poți să afirmi: numai Creatorul este sărac". (J. Cardonnel, Dumnezeu a murit în Isus Cristos.)
Oricum, întruparea reprezintă desigur un mister de sărăcie.
Cristos se naște în sărăcie, trăiește în sărăcie.
Și acum e atârnat pe eșafodul sclavilor.
Sărac de încrederea mulțimilor.
Sărac de recunoașterea numeroșilor beneficiari.
Sărac de prieteni.
Sărac de toate.
I-au luat până și hinele.
A fost redus la o grămadă de suferință.
Sărăcie dusă până la extrem. La ea face referință sf. Paul, care cu o frază, pare că face să te înfiori. "A devenit el însuși blestem pentru noi". (Gal. 3,13)

Pe Calvar se întâlnesc două sărăcii: sărăcia radicală a omului - urmare și semn al păcatului - și sărăcia unui Dumnezeu care, făcându-se trup, s-a golit, s-a nimicit, s-a făcut păcat pentru noi.
Și din această întâlnire din două sărăcii, naște mântuirea noastră care înseamnă eliberarea din sărăcie, prin intermediul sărăciei.
"Cunoașteți doară lucrarea Domnului nostru Isus Cristos: care, din bogat cum era, s-a făcut sărac pentru voi, ca voi să vă îmbogățiți din sărăcia lui". (2Cor 8,9).
Și iată plantat în mijlocul pământului nostru pustiu, copacul cu incredibilul său fruct.
Dumnezeu nu uită de cuvântul său. Promisiunea sa, făcută lui Avraam, se realizează pe deplin în acest moment.
Mântuirea, adică fabuloasa bogăție a noastră de fii, ne-a parvenit prin intermediul unui mister tulburător de sărăcie, dar și de slăbiciune.
Dumnezeu este atotputernicia, dar pe Calvar este și atotslăbiciune. Ba chiar paradoxal, atotslăbiciunea este expresia cea mai înaltă a atotputerniciei sale.
Această aventură a slăbiciunii a fost începută atunci când Dumnezeu a hotărât să ia inimă de om. Atunci s-a expus a deveni ținta tuturor loviturilor.
Cuvântul a venit așadar în lume; viața veșnică și-a ales sediul într-o inimă umană. În această celulă pulsatoare a hotărât să locuiască, a socotit că trebuie să se lase lovit.
Vom reuși oare să înțelegem acest dublu mister de sărăcie și de slăbiciune?

Noi creștinii, noi poporul lui Dumnezeu, noi Biserica ne vom abandona acestei evidențe a crucii? Ne vom convinge o dată că mântuirea ajunge pe pământ, în nod exclusiv prin intermediul canalelor retragerii ale umilinței, suferinței, ale sărăciei? Ne vom da seama într-o bună zi că, dacă vom continua să ne considerăm importanți, nu vom duce niciodată nimic oamenilor?
Noi care ne bazăm pe siguranță, pe bani, pe număr, pe putere, pe tehnicile de avangardă, pe prestigiu, pe forță, pe legi, pe cultură, vom avea curajul în sfârșit, să bazăm totul numai pe forța iubirii și pe nebunia crucii?
E cazul să o spunem tocmai aici, pe Calvar, se sfârșește fuga mea.
În momentul în care perseverentul Urmăritor este arestat, lăsat în mâinile oamenilor.
Acum înțeleg ce ton gradios de sfidare avea acea frază: "Atunci când voi fi înălțat de la pământ, voi atrage pe toți la mine". (In 12, 32).
Crucea devine un colosal irezistibil magnet care anulează forța gravitațională a păcatului și ne atrage în orbita divină. Obișnuim să ne târâm pe pământ, dar Dumnezeu ne atrage spre Dânsul, ne vrea în picioare.
El are picioarele țintuite. Și totuși străbate toate străzile, toate cărările lumii în căutarea a ceea ce era pierdut.
El are mâinile țintuite. Și totuși ne îmbrățișează pe noi toți, sărmanii fugari norocoși, într-un gest de nemărginită gingășie.
Nu vom reuși niciodată să ne sustragem acestei iubiri divine.
Trebuia totuși să o știm. Dumnezeu este sărac.


STAȚIUNEA XII
IATĂ CE I S-A ÎNTÂMPLAT LUI DUMNEZEU

"Isus după ce a scos un strigă, și-a dat sufletul" (Mc 15 )
"Fără îndoială ghilotina sau glontele în ceafă este un lucru mai rapid. Isus nu mai reușea să moară. Dar e tocmai ceea ce și voia: dușmanii săi puteau să guste lenta sa agonie. În ceea ce privește micul grup al acelor care îl iubeau, totul devenea insuportabil. Pentru ai înțelege trebuia să fi văzut cu ochii noștri una din acele teribile agonii la care asistau ei și apoi chiar și muribundul care nu înceta să strige, inimile lor sfârșeau prin a invoca moartea cu adevărat". ( R. L. Bruckberger, Istoria lui Isus Cristos,).

Desigur, lui Isus acele trei ore de pe cruce, i s-au părut mai lungi decât 33 de ani de viață.
Cu toate acestea, în chinul trupului zdrobitor, sfâșiat din toate părțile, chinuit de sete, mai reușește să facă inventarul a ceea ce i-a mai rămas să dea.
Darul trebuie să fie total, care să întreacă orice așteptare.
Nu a uitat nimic?
Poate mai este vre-o datorie de plătit. Tocmai ceea ce-i făceau oamenii acum...
A venit să ispășească păcatele omenirii. Nu trebuie, de aceea, să excludă această ultimă lovitură.
Atunci Isus a spus: "Tată, iartă-i căci nu știu ce fac". (In 19,25).
Pe bună dreptate, s-a observat că atunci când era vorba de sine, Isus folosește condiționalul: "Tatăl meu, dacă este cu putință, treacă de la mine paharul acesta !". (Mt 26, 39). Dar atunci când se referă la proprii săi călăi, la cei care l-au biciuit, la cei care l-au răstignit pe cruce, Isus folosește imperativul: "Tată, iartă-i!" Este darul unei dezlegări totale.
Îi mai rămânea Mama.
"Stătea lângă crucea lui Isus: MAMA Sa,..." (In 19, 25)
Și nu ezită să o dăruiască.
"Isus, când o vede pe mama sa, alături de ucenicul pe care îl iubea, a spus mamei sale: Femeie, iată-l pe fiul tău; apoi a spus ucenicului: iată mama ta. Și din acel moment ucenicul a luat-o la sine". (In 19, 26-27)
Câte unul ar fi dorit să limiteze importanța acestui episod la o simplă preocupare a lui Isus pentru viitorul mamei sale.
Ni se pare, că în acest caz dialogul ar fi trebuit să aibă un alt curs. Primul interpelat ar fi fost atunci Ioan: "Vezi, ai grijă tu de mama mea!" și după aceea mamei: "De acum înainte vei merge cu el".
Oricum, dincolo de orice discuție și admițând chiar preocuparea pentru o rezolvare a situației Mariei, reținem faptul că aici suntem în fața unui fapt care ne privește pe toți. Este afirmarea maternității spirituale a Mariei. "Ucenicul pe care îl iubea Isus, nu este un simplu individ, el reprezintă pe toți ucenicii lui Cristos: în persoana sa, acești ucenici sunt încredințați Mariei, declarată Mama lor". (P. Bénoit) Și același exeget continuă: "Eu cred solemn că trebuie să vorbim aici, în acest ceas solemn, de nașterea Bisericii: Biserica naște din Isus de pe cruce, din inima sa rănită, și în acest moment, Maria primește în mod oficial încredințarea Bisericii".

Misiunea sfintei Fecioare Maria nu s-a sfârșit, nu s-a încheiat pe Calvar. Bate pentru dânsa alte ceas de angajare. Va trebui să se ocupe de noi toți.
Și aureola va fi așezată pe fruntea unuia dintre tâlhari.
Procesul de canonizare e foarte simplu, expeditiv.
Este suficient o scurtă mărturisire: "Noi primim cele cuvenite pentru ceea ce am făcut".
Un simplu act de căință: "El nu a făcut nimic rău".
Și o timidă rugăciune: "Isuse, adu-ți aminte de mine când vei fi în împărăția ta".
Imediat urmează proclamarea: "Adevăr îți zic: azi vei fi cu mine în Paradis". (Lc 23,41-43)
O dezlegare, mama, un bilet de intrare în paradis. Acum chiar a dat totul.
Acum, cu adevărat, poată să moară și va fi darul suprem.
"Plecându-și capul, și-a dat sufletul". (In 19, 30)
referindu-se în mod special la pătimire, am putea spune: "O adevărată istorie i s-a întâmplat lui Dumnezeu".
Iată ce i s-a întâmplat lui Dumnezeu:
Dumnezeu arestat și legat de oameni,
Dumnezeu pălmuit de oameni,
Dumnezeu acoperit cu scuipături de oameni,
Dumnezeu biciuit și încoronat cu spini de oameni,
Dumnezeu judecat de oameni,
Dumnezeu condamnat la moarte de oameni,
Dumnezeu ucis de oameni.

Isus pe cruce, în agonie s-a simțit părăsit până și de...Dumnezeu. "Pe la ceasul al treilea, Isus a strigat cu glas puternic: Eloi, eloi, lama sabachtani?" Ceea ce înseamnă: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce mai părăsit?" Un strigăt care te face să te înfiori, dar pe care îl simțim atât de aproape, mai ales în orele noastre de neliniște.
Dumnezeu nu acceptă sfidarea din partea iudeilor care cereau un semn: "Să coboare de pe cruce ca să vedem și să credem în El". (Mt 15, 32).
Nu. Nu va coborâ de pe cruce. Va rămâne de bună voie țintuit pe cruce. Și tocmai faptul că nu coboară va fi un semn. Semnul mântuirii pentru toți, chiar și pentru acei nenorociți care făceau spume la gură înjurându-l și blestemându-l pe Dumnezeu.
"Isus a spus: Totul s-a împlinit". (In 19, 30).
Dacă ar fi fost un soldat, ar fi spus: "Misiune îndeplinită". Dar nu este soldat. Este un Dumnezeu care a blocat fuga omului, care a recuperat omul.
"... după ce a scos un strigăt puternic, și-a dat sufletul".
Nu. Nu este strigătul unui învins. Este strigătul de victorie. De triumf. Au fost zdrobite ultimele rezistențe ale celor fugari. Dumnezeu a zdrobit păcatul și a împlantat steagul său în pământul dușman.
Da totul s-a sfârșit. "Tu mă ucizi. Și Eu te mântuiesc".


STAȚIUNEA XIII
MĂICUȚA ÎNDURERATĂ

"Voi cei care treceți pe drum, priviți și vedeți dacă este vreo durere mai mare decât durerea mea... tare ca moartea este iubire. Doar cine iubește cu adevărat poate înțelege durerea mea"

Sfânta Fecioara Maria, Mama Fiului lui Dumnezeu, după ce a fost martoră la furia mulțimii de oameni, care fără nici o milă a strigat: răstignește-l, răstignește-l,
După ce a mers plângând pe drumul crucii alături de Isus, fiul ei preaiubit,
După ce i-a fost sfâșiată inima de mamă, văzând cum mâinile și picioarele lui Isus, fiul ei, sunt străpunse cu piroane pe acea cruce,
După ce a stat îndurerată sub picăturile de sânge care curgea din abundență din rănile fiului ei,
După ce a auzit ultimul strigă de durere a fiului ei care era pe cruce,
După ce l-a văzut pe fiul ei murind pe lemnul crucii;
Deci, după ce a îndurat toate aceste suferințe greu de închipuit, iat-o acum, pe Mama lui Dumnezeu, sub cruce.
Oamenii îi dau înapoi fiul. După ce și-au bătut joc de el,
După ce l-au chinuit în tot felul;
După ce l-au supus unei morți rușinoase, moarte de rău făcător, moarte rezervată numai dușmanilor poporului și celor care erau considerați blestemați de Dumnezeu;
După ce au stors din el și ultima picătură de sânge;
După ce l-au omorât cu sânge rece și fără milă;

Acum oamenii, coboară trupul lui Isus de pe cruce și pun trupul preasfânt al lui Isus mort, plin de sânge, plin de râni, plin de răutatea oamenilor, în brațele sfintei sale Mame.
Într-adevăr, în acest moment Sfânta Fecioara Maria, Mama lui Isus, a ajuns la culmea durerilor. L-a îmbrățișat pe Fiul ei, l-a strâns la piept, poate nici nu mai avea lacrimi să plângă, atât de mult a plâns în această zi de vineri, în această zi de vinere neagră. Nu a spus nimănui nimic, doar uitându-se la trupul sfâșiat al fiului ei de bice, de spini, de cuie, de mânia scăpată de sub control al oamenilor furioși, uitându-se al fața schimonosită a lui Isus, la acea față care mai înainte era fața cea mai luminată, fața cea mai frumoasă, fața cea mai dulce de pe fața pământului, iată acum o față desfigurată, o față înaintea căreia să-ți întorci privirea, poate a spus în adâncul inimii ei:
"Fiule, dragul meu Fiu, ce ți-au făcut oamenii, cum de te-au adus îl halul acesta, ce rău le-ai făcut, cu ce i-ai supărat, ce le-ai zis? Dar nu, nu se poate, nu trebuie să fie adevărat, ceea ce se petrece acum trebuie să fie doar un coșmar și atâta tot, și după ce va trece va fi din nou ca mai înainte. Și totuși, Doamne, dacă tu ai permis așa ceva, înseamnă că îi iubești pe oameni enorm de mult, dacă tu Dumnezeule, ai permis oamenilor să-l ucidă pe Fiul Tău care este și Fiul Meu, pentru ca prin moartea și prin sângele lui toți oameni să-și poată spăla păcatele și să se poată mântui, înseamnă că Tu ești în stare să faci orice, numai pentru ca să-i atragi pe oameni la tine. Doamne, dacă aceasta este voința Ta, fie mie după cuvântul Tău".

Iubiți credincioși, oare mai poate rămâne cineva indiferent, oare mai poate spune cineva: nu-mi pasă, e viața mea fac ce vreau cu ea?
Cum punem noi fi atât de încuiați la minte și la inimă?
Cum putem merge în continuare pe drumul păcatului, pe drumul dușmăniei, pe drumul fărădelegilor, din moment ce acum vedem suferința provocată de păcatele noastre.
Acum poate am dori să ne apropiem de Măicuța noastră îndurerată, care își ține Fiul mort în brațe, ca s-o mângâiem, ca să-i alinăm durerea, dar ne este rușine nu, ne este jenă, pentru că știm că noi, prin păcatele noastre l-am omorât pe Fiul ei, pe care ea acum îl plânge.
Într-adevăr, ne este rușine de cât de păcătoși putem fi;
Ne este rușine de cât de fără milă, fără inimă putem fi uneori;
Ne este rușine, că de multe ori, în loc să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a dat, noi ne batem joc de El și de darurile Lui și ne arătăm tot timpul nemulțumiți.
Trebuie să recunoaștem, cu toții suntem păcătoși, niște oameni nenorociți, niște oameni nerecunoscători veșnic nemulțumiți.

Iubiți credincioși, așa răi cum suntem, acum să ne luăm inima în dinți și să ne apropiem de Măicuța îndurerată care sub cruce își plânge Fiul pe care noi l-am omorât, și să-i spunem:
"Sfântă Fecioară, Mamă îndurerată, te rugăm primește-ne alături de tine, recunoaștem că din cauza răutății noastre ai de suferit toate acestea, și de aceea, iată acum vrem să fim alături de tine și totodată să-ți promitem că vom încerca din toate puterile noastre să nu te mai facem să suferi din cauza noastră.
Astăzi, îți promitem cu toții, că pentru suferințele pe care le înduri acum ne vom împăca cu toți dușmanii noștri, cu toți aceia pe care nu i-am salutat poate de ani de zile, sincer îți promitem că îi vom ierta, indiferent cât de mult ne-ar fi greșit.
Astăzi, îți promitem că de acum vom fi mai atenți în tot comportamentul nostru, ca să nu-ți mai provocăm dureri atât de mari.
Măicuța noastră, te rugăm, primește-ne lângă tine, că să-l plângem împreună pe Fiul tău și pe Mântuitorul nostru Isus Cristos.


STAȚIUNEA XIV
ȘI TOTUȘI NU ERA SFÂRȘITUL

"Iosif din Arimateea, un om de vază, membru al sinedriului, care aștepta și el împărăția lui Dumnezeu, făcându-și curaj, a intrat la Pilat ca să ceară trupul lui Isus. Pilat s-a mirat că Isus a murit atât de repede, și chemându-l pe sutaș, l-a întrebat dacă a murit de mult. Primind confirmarea din partea sutașului, i-a permis lui Iosif din Arimateea să ia trupul lui Isus. Iosif, a coborât trupul lui Isus de pe cruce, l-a înfășurat într-un giulgiu și l-a pus într-un mormânt, care era săpat în stâncă. Apoi a pus o lespede de piatră la intrarea în mormânt." (Mc 15,43-46)

Era un om de vază și bogat, acest om din Arimateea. Și el era ucenic al lui Isus dar în ascuns. Asemenea lui Nicodim.
Și tocmai Nicodim este acela care cu această ocazie, mai apare o dată în timp ce se însera. "Și a venit și Nicodim, cel care venise la Isus mai înainte noaptea, și a adus amestec de smirnă și aloie, cântărind cam o sută de livre. (In 19,39) Și l-au pus într-un mormânt nou, care era săpat în stâncă. Apoi a sprijinit o lespede de piatră la intrarea în mormânt și s-au dus de acolo."
În timp ce-și curăță mâinile și se șterge de sudoare după ce a aranjat piatra la intrarea mormântului, se pare că putem citi pe chipul lui Iosif din Arimateea următorul gând: "Totul s-a sfârșit".
Și el a săvârșit o faptă bună. Dar este cineva care să nu fie de acord cu faptul că totul s-a sfârșit?
Sunt cele două femei care nu se înduplecă să plece de la mormânt. "Maria Magdalena și cealaltă Marie, stăteau acolo în fața mormântului". (Mt 27,61)

Fapt era că stăteau acolo în fața mormântului. Să ne oprim și noi cu ele, să-i lăsăm pe ceilalți să plece, luând cu ei, cu greu, convingerea că au asistat la sfârșitul Fiului Omului.
Pentru noi acel mormânt, mormântul lui Isus poate fi un început.
În crez, spunem: S-a coborât în iad. O expresie care pentru urechile noastre sună foarte urât. Dar ce să caute Isus în Iad? Această expresie vrea să spună că Isus a coborât în Împărăția morților, pe care evreii îl numesc Șeol.
Adică a murit cu adevărat. A vrut să încerce și această. Pentru noi, El, izvorul și creatorul vieții, a acceptat experiența morții. Da, Cristos a coborât - ca toți oamenii - în abisul morții.
Dar tocmai pentru faptul că atingând punctul extrem al abisului morții, ne face să descoperim că acolo unde clocotea și domnea puterea morții, Isus a adus viața. Acolo în abisul întunecat al locuinței morților, Cristos a strălucit ca o lumină puternică aducându-le tuturor morților vestea ce bună a învierii.
Pe când încă Sfânta Fecioara Maria plângea sub cruce având în brațe trupul mort a lui Isus, iată în Șeol, în Împărăția morților a început sărbătoare. Oameni morți poate de zeci de mii de ani, care așteptau cu atâta nerăbdare acest moment, toți patriarhi, toți prorocii, toți oamenii drepți ai Vechiului Testament și cu siguranță și Ioan Botezătorul și Sfântul Iosif, cu toții au izbucnit într-o bucurie de nedescris că în sfârșit, după atâta așteptare, iată-l în mijlocul lor pe Fiul lui Dumnezeu, iată-l alături de ei pe Acela care îi va mântuii, care în sfârșit în locul întunecat al locuinței morților a adus lumină, fericire, pace.

Acum, cu toții sunt bucuroși pentru că știu, că Isus nu va pleca din Șeol, din Împărăția morților, fără să-i ia și pe ei.
Cu toți sunt bucuroși, pentru că în sfârșit, după atâta amar de timp, acum Isus va deschide porțile Paradisului, porțile Împărăției Tatălui său, Dumnezeu atotputernic.
Cu toții sunt bucuroși, pentru că în sfârșit, vor putea fi alături de Dumnezeu, alături de acela pe care l-au iubit atât de mult, alături de Acela pe care încă de pe pământ l-au slujit.
Acum vor fi răsplătiți pentru tot binele pe care l-au făcut în această viață, acum vor primi roadele suferinței acceptate.
Zarvă mare, bucurie mare, lacrimi de fericire curg pe fețele tuturor, dar dintr-o dată se făcu liniște. Și se aude vocea dulce a lui Isus:

"Veniți binecuvântații Tatălui meu, moșteniți Împărăția pregătită pentru voi de la întemeierea lumii.
Căci am fost flămând și voi mi-ați dat să mănânc.
Am fost însetat și voi mi-ați dată să beau.
Am fost străin și voi m-ați primit.
Am fost gol și voi m-ați îmbrăcat.
Am fost bolnav și voi m-ați vizitat.
Am fost în închisoare și voi ați venit la mine.
Adevăr vă zic. Ori de câte ori ați făcut acestea unuia dintre cei mici care sunt frații mei, Mie mi-ați făcut."
(Mt 25,34-36.40)
Suferințele, patima și moartea lui Isus, sunt dureroase, dar totodată sunt motiv de bucurie și de speranță pentru noi căci prin suferințele, moartea și învierea lui Isus au fost deschise porțile Paradisului și noi toți am fost mântuiți.

Administrarea Sfântului Mir
Duminică, 1 septembrie 2013, în biserica din Faraoani, 168 de copii au primit sacramentul sfântului Mir în cadrul sfintei Liturghii de la ora 11.00. După un timp de lungi pregătiri, a venit ziua în care copiii au primit darurile Duhului Sfânt. Pentru început, episcopul Aurel Percă a fost primit cu aplauze... [ continuare ]
Liturghie cu requiem pentru răposații accidentului de pe Valea Uzului
PS Petru Gherghel a prezidat Liturghia de comemorare a 25 de ani de la tragicul accident de pe Valea Uzului în care și-au pierdut viața 27 de persoane (19 din Faraoani, 4 din Valea Mare și 4 din Orbeni). Liturghia a fost celebrată în cimitirul din Faraoani, duminică, 25 august... [ continuare ]
Primiția pr. Marius-Cătălin Alistar, OFMConv.
Parohia Faraoani a avut bucuria ca fratele Marius-Cătălin Alistar, originar din această comunitate, să fie hirotonit preot pentru Ordinul Fraților Minori Conventuali, la 29 iunie 2013, în catedrala "Sfânta Fecioara Maria, Regina" din Iași, de către PS Petru Gherghel... [ continuare ]

© 2006-2013 Parohia Romano-Catolică Faraoani - tel.: +40-234-254015; e-mail: faraoani@gmail.com